Frig și întuneric, se cutremură ceva, mi-e frică să deschid ochii. Îmi simt buzele reci, vinete, înghețate de vreme. Părul asortat cu frunze și copaci, timpul l-a uscat. Mă târăsc prin ceață, simt prea multă lume în întunericul ăsta. Caut puțină singurătate în jurul meu, dar mă lovesc puternic de tine, apoi de tine, și iar de tine . Sunteți peste tot .. Vagabondez aiurea pe străzi – sper că sunt străzi – dar sunt, simt asfaltul, îl simt de parcă aș fi desculță. Mi-e dor să umblu așa, dar e tarziu, nu știu cât de târziu, dar e. Și e frig, din ce în ce mai frig. Poate se duce și ceața, aerul e prea dur, dar n-aș vrea să plouă. Recunosc prea multe voci, sunt atât de cunoscute, dar nu vreau să le mai aud, nu se mai potrivesc acum. Pentru ele aș vrea sa plouă, să plece .. S-a dus vremea lor. Ce bine că nu le văd, mă obosesc .. Mă așez la întâmplare pe ceva, cred că e o banca, poate ..e banca aia… Nu știu, oricum nu o simt. Sunt prea pierdută în haina mea străină. Îmi acopăr urechile să nu mai aud, să simt doar vremea, să treacă .. O să aștept noiembrie.
cr3atza.wordpress.com 