Vara aceasta
Am mâncat stres pe pâine .
M-am semimutat la mare .
Am iubit, am plâns și am iubit .
În concluzie
Ambele veri mi s-au lipit de suflet .
Am iubit .
Într-un final toate trec .
Later edit. Pot face tot ce vor. Cred că orașul e al lor. Își lasă mirosul la fiecare colț. Nu mi-e teamă.Și eu mi-am lăsat mirosul.Am văzut plăcerea de a atinge totul. Plăcerea îl străbate…Știu cum să obțin ceea ce vreau. Dar niciodată nu mă străbate plăcerea.Trecutul rămâne înăuntru. Înțelegi…ca și cum plăcerea mi-ar lovi stomacul și s-ar duce pe gât. Mă simt cum nu mai m-am simțit înainte.
În sensul de “un ceas bun”, timpul nu va avea tic-tac-ul de la început, pentru că voi încălca pe coloane,
ura cumulată
trecutul bun
singura şansă
nepăsarea tânără
curajul dublat
sinceritatea ascunsă
direct amintirile
şi voi călca definitiv tot ce înseamnă “întoarce ceasul să poţi auzi tic-tac-ul” – din nou.
Momentul important a fost atunci când nimic nu conta, atunci când am ales să-mi desfac tot bagajul, şi fără să-mi fie frică am scos lucruri de care pe moment îmi era jenă ori mai degrabă teamă că nu vor fi înţelese. Într-un final am despachetat totul aşa cum am simţit, fără a avea un plan sau un pistol înfipt în spate. Nici nu am promis cuiva, nici nu a fost vreun pariu pierdut.
tic-tac-ul are 86400 de înţepături adânci într-un prezent neizolat.
întorc ideea aşa cum cei mai mulţi se plictisesc de ceva, ei bine eu nici acum nu m-am plictisit de primul(a) -ce vrei tu, care eşti dincolo de lumina şi gândurile create citind
asta:
încredere;
sau asta:
timp;
sau adevăr;
şi orice rând de aici de cel putin dus-întors, de două ori toate converg spre adevăratele sentimente, spre cine eşti cu adevărat, cum eşti şi ce-ţi doreşti, nu ştiu cum se citeşte cuvântul încredere, eu îl pronunţ foarte bine. Din păcate
nu-l aud, aşa cum
simt
momentele ce îşi aveau tic-tac-ul de mai sus.
Am început să împachetez, în mare parte mi-am luat tot ce era de luat, mai am nevoie de
timp. Tic-tac-ul tău sunt eu.
…că cică visele se sting de parcă le scoţi din priză. Tu le-ai scos.
Zilele astea am fost prinsă între prezent şi trecut. Îmi amintesc fiecare zâmbet,fiecare lacrimă,fiecare drum ratat.
Îmi amintesc că acum 2 zile, mama îmi spunea şi plângea despre iubire. Îmi zicea că ‘te iubesc‘ este cel mai important cuvânt din viaţă. M-a făcut să plâng. Am plâns pentru ea, pentru că a avut parte de multe nerorociri în viaţă. A fost ghidată de o ideologie discreţionară proastă. Şi întâmplările ei m-au afectat şi pe mine, în mare parte. Nu numai că am fost indignată de faptul că omul pe care l-a iubit a lovit-o sulfeteşte, dar am fost indignată şi de faptul că a amăgit-o cu vorbe false. Obişnuiam să-i zic mamei mele că acest om nu este potrivit pentru ea. Dar îmi reproşa că nu vreau să o las să fie fericită. ( Cu toate că nici ea nu m-a lăsat să fiu, practic mi-a tăiat orice posibilitate de a mai ţine legătura cu jumătatea sufletului meu. M-a tăiat pe viu.) Dar nu am vrut să-i fac acelaşi lucru,să i-o plătesc cu aceeaşi monedă. Dimpotrivă ! Am vrut să o feresc de toate lucrurile care au lovit-o şi au făcut-o într-un final să se prăbuşească. I-am întins mâna, eu fiind singura pentru care ea încă mai este optimistă ( sau cel puţin am încercat să-i redau optimismul ) şi singura pentru care mai trăieşte. S-a convins că în viaţă nu este importantă doar persoana lângă care stai, în cazul în care acea persoană nu cunoaşte definiţia iubirii şi nu a simţit-o şi nu este pregătită să dăruiască totul.
Mi-a zis că ‘dragostea adevărată nu există’ , ‘ într-o relaţie unul iubeşte mai mult, şi în majoritatea cazurilor acea persoană este femeia ! ‘ şi multe alte concluzii de genul acesta la care a ajuns mama. A fost dezamăgită de viaţă şi de iubire. Mă gândeam că mama nu a prins porumbelul potrivit cu bileţelul destinat ei. Viaţa zbuciumată a mamei mele, este contagioasă. Datorită ei, privesc altfel perspectiva masculină. Sunt de părere că majoritatea sunt nişte insensibili şi că nu ştiu cum să iubească iar cealaltă minoritate sunt excepţiile de bărbaţi care ştiu să iubească şi sunt nişte sufletişti convinşi. Concluzia?! În viaţă vom da mereu peste un bărbat din acea majoritate, şi vom găsi într-un final, mai devreme sau mai târziu, excepţia – jumătatea noastră,aerul pe care îl respirăm , din minoritate. Nu ne rămâne decât să-i recunoaştem. Majoritatea zic ‘ Don’t love and cry, fuck and smile ! ‘ Cine poate urma acest citat în viaţă? Nimeni. Este doar o pistă falsă, o idee care ne îndreaptă şi pe noi spre acea ‘majoritate’. Toţi suntem unici în felul nostru şi speciali. Dar fiecare trebuie să se facă remarcat prin calităţile sale şi prin bunătatea emanată. Nu încerca să fii simplu şi monton. Să faci ceea ce fac şi ceilalţi din jurul tău. Eşti SPECIAL. Scoate în evidenţă această calitate cum ştii tu mai bine, şi iubeşte,dăruieşte la momentul potrivit. Nu ezita. Nu te lăsa condus/ă de orgoliu şi mândrie, îţi va întuneca raţiunea iubirii. Câteodată când sunt la capătul puterilor,şi sunt plânsă…şi simt lipsa persoanei iubite care deocamdată tinde din răsputeri să revină, dar suntem ţinuţi pe loc de lumea rea, tind să cred că nimic rău nu mi se poate întâmpla pentru că sunt apărată de platoşa invulnerabilă a iubirii. Aş vrea să credeţi şi voi asta. Permiteţi-vă să vă creaţi propriul colţ de rai,departe de iadul societăţii !
Suntem simpli muritori de rând. Ne cunoaştem, ne îndrăgostim, ne despărţim (sau nu). Dar nu ne pierdem niciodată unii pe alţii. End of story.
“M-am simţit rănită când i-am pierdut pe bărbaţii de care m-am îndrăgostit. Astăzi sunt convinsă de faptul că nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda.”. (Paulo Coelho – Unsprezece minute )
Cu toate acestea, nu-i aşa că şi tu ai crezut măcar o dată în viaţă că ai “pierdut” pe cineva?
24.08.2009 – Ora 5 dimineata.
In dimineata amintirilor si a viselor, cand sufletul oboseste sa mai hoinareasca in umbra lunii, iar nalucile argintii merg sa se culce, exista un timp in care se intalnesc intunericul cu zorile… Sunt doar un fluture al trecutului; aripile-mi stravezii, stropite cu suflu de curcubeu se misca alene in ritmul vantului, iar trupu-mi, o ramura a tineretii se pleaca in fata soarelui. Astept…stiu ca doar soapta blanda a ploii face florile sa se deschida.
Ce este un fluture de fapt? pot fi eu…poti fi tu. Da, un simbol al verii, al frumosului, al inaltimii…dar cine mai are timp sa se gandesca si la asta?! Azi, intr-o lume asa rece, grabita si complicata… mai avem vreme de asa ceva?! Traim cu totii intr-o era a computerului, a tehnologiilor exagerat de moderne; incercam zi de zi sa supravietuim provocarilor la care suntem supusi sau pe care ni le impunem singuri. Da, vrem mai mult! mai mult ce? ce reprezinta “mai mult” pentru noi? Bani mai multi, note mai mari, case mai frumoase, haine mai scumpe, telefoane mai performante…pentru ce? sa valoram mai mult?… Am uitat sa visam. Am uitat sa iubim. Nu vrem sa mai iubim. Nu stim sa oferim; vrem doar sa primim.
Ai spus azi “te iubesc” ? Nu, asa-i? Eu am zis-o…de 2 ori pana acum unei persoane. Dar in alte zile…nu.
Realizezi?! a trecut o zi din viata mea; din viata ta ; din viata noastra si n-am spus un cuvant de dragoste, n-am mangaiat si n-am alinat pe nimeni…in schimb, n-am uitat, evident , sa ne verificam mail-urile, sa vedem cat e scorul la nu stiu ce meci, sa ne urmarim serialul si bineinteles sa vorbim la telefon fara oprire. Nu neg , si eu fac exact aceleasi lucruri. In fiecare zi…o rutina! O rutina ce incet, incet ne distruge si ultimele sentimente care se mai ascund in cate-un coltisor de sulflet. Dupa cum vezi, nu suntem fluturi! Deci, teoria mea de la inceput pica. Ei traiesc, respira, vibreaza, simt…e adevarat doar cateva zile(asta daca au noroc); si totusi, in acel timp ei traiesc mai mult decat traim noi toti, intr-o viata. De ce? Pentru ca, spre deosebire de noi, ei pun pasiune in fiecare picatura de roua pe care o sorb, in fiecare petala de floare pe care o saruta, in fiecare adiere de vant pe care aluneca…ei n-au uitat sa iubeasca.
Ei simt…Noi nu.
