” Mi-am alinat privirea spre păsările care îşi iau zborul spre o infinită libertate, iar eu am stat pe loc. Mi-am acceptat sacadata durere şi am zâmbit spre tine. M-am lăsat pradă cuvintelor tale scrise cu o promisiune a buzelor şi am alergat spre tine aruncându-mă cu braţele deschise în golul nocturn al jurământului. M-ai găsit lângă o fereastră deschisă spre un etern criteriu al minţii mele şi mi-ai întins mâna bunăvoinţei tale. M-ai găsit, dar eu sunt nicăieri. Sunt întregul sufletului tău şi totuşi nimic. Eşti întregul meu văzduh al cărui orizont nu îl ating. Sunt eu, tu şi restul lumii. Suntem noi, dar nici unul.
Am aşteptat cu nerăbdare să privesc soarele răsărind asupra vietăţilor pământeşti. M-am lăsat mistuită unei visări orgolioase asupra personalităţii mele nesemnificative. Am ascultat cu sughiţuri cuvintele amare, biciurile oratorice şi otrava ce a ucis, cu gândul înapoi la nemurirea visării.
Am ascultat marea cu glasul înfundat în apele sale şi încercam să-mi impun transfigurat visarea dinainte. Dar m-am trezit. Şi continuai să mă loveşti fără să ma vezi, să mă auzi, să m-atingi. Orbeşte.
Ne-a despărţit o fereastră, şi-acum ne desparte o lume.
M-am târât în genunchi la uşa ta, am sângerat cu lacrimi amare a petale de trandafiri. Aici am găsit dragostea şi m-am retras, arsă de puterea gândului tău, ca o fantasmă la intrarea în casa Domnului.
M-am pustiit la colţ de stradă, zgâriată, bătută; sângerând pentru tine; prin tine am să cerşesc cu capul plecat ce tu mi-ai luat.
Şi am să ridic ochii spre cer şi am să mă rog pentru tine; iar tu vei fi departe; soarele nu va răsări.
Ai trecut atins prin picăturile de ploaie ce izvorau tot mai des din norii trişti tăiaţi pe jumătate şi ai mers mai departe zâmbind. Dacă ar fi fost să ajung până la tine, aş fi înotat în marea sărată, înecată de picăturile căzute din cer şi te-aş fi învelit cu pătura unei lumini calde. M-ai lovit cu „te voi iubi mereu” şi am sperat cu toată fiinţa că acum nu mai visez şi că toate aceste vorbe în vânt s-au transformat in jurăminte eterne, reale.
Dar ai zis că mă vei „iubi mereu” şi atât; ai zis „adio” când mă înecam la jumătate de leghe distanţă de tine.
Ne visam amintirile şi idealurile cu „noi” la persoana întai şi au fost furate de rădăcinile unui copac, ce începe să se ofilească cu gândul la dragostea din casa ta; iar eu la colţul străzii încă cerşesc ce tu mi-ai luat, cu speraţa deşartă că îmi vei da „te iubesc” şi mă vei ridica şi mi se vor vindeca rănile. “
