Puls

mi-am dus mana in dreptul inimii si-am tipat.

mana ta calda se potrivea perfect cu mana mea rece.
buza ta de jos umplea perfect golul dintre buzele mele.
mirosul tau era al meu, iar al meu era al tau.
visele mele incolore se colorau in visele tale.

-Ioana, trezeste-te.
am deschis ochii. o priveam pe mama. ii vorbeam ei.
-tu. de ce tu? de ce mereu tu? de ce nu el?
-pentru ca visai. trezeste-te. ai bagaje de facut.

m-am ridicat din pat si-am cazut la loc.
m-am intins dupa telefon.
08: 12.
ma simteam goala. toate sentimentele, toate amintirile, toate au disparut.
incercam sa ma gandesc la ce-am visat, dar uitasem.
incercam sa-mi aduc aminte de clipele de fericire.
ceata.
-ceata? dupa ceata vine claritate.
ochii mi s-au umplut de lacrimi. ma usturau.
lacrimile erau reci.

-Ioana? trezeste-te.
am deschis ochii. mama  imi vorbea mie, iar eu iti vorbeam tie.
mi-am dus mana stanga in dreptul inimii.
nu mai batea.

Te iubesc.

Ora 04:12

Plâng pentru ca mi-este dor de tine.

Pluteşte ca un fluture înţeapă ca o albină.

Îmi pare rău şi mi se rupe inima de fiecare dată când ne despărţim. În momentul când ne întâlnim deja mă pregătesc psihic şi fac reconstituirea momentului când ne vom spune ” Te iubesc…vorbim. Să ai grijă de tine. ” Parcă mă agăţ atât cu trupul, gesturile, cuvintele şi privirea de tine astfel încât să nu mă laşi să mai plec. Tu eşti umbra care mi-a invadat gândurile şi care s-a topit în bătăile inimii mele, care mi-a inundat irişii de culoare într-o lume alb-negru şi care s-a tatuat pe întreg subconştientul meu. Eşti pensula ce-mi gâdilă pielea transpirând în culori, eşti nisipul care aleargă pe sub tălpi şi se scurge în trupul meu ca o clepsidră, eşti oceanul în care mă pierd mereu…iar şi iar. Şi tot tu, mă readuci la suprafaţă, să expir prin tine.

Toţi suntem impefecţi şi,ca să putem trăi împreună, să ne putem iubi necondiţionat, trebuie să mai închidem ochii la anumite lucruri. Mie nu-mi place să o fac. Şi nici nu am să o fac vreodată, te avertizez. Deci asta este prima mea variantă; să rămân la fel ca până acum,neclintită în  ” răutatea” mea.

Este ca o actorie. Joci până la urmă rolul unui om şi sunt miliarde de oameni în lume. Cine e îndreptăţit să spună că ai greşit sau că e inexact?

E ca la întrebările din testele SAT. Trebuie să mergi înainte cu prima variantă care-ţi vine în minte. S-a dovedit că prima alegere e adeseori cea corectă.

Asta nu înseamnă că trebuie să o aplic neapărat pe prima din circularitatea bârfelor. Eu aplic ce simt.

De ce?!

It’s a little late for conversations, there isn’t anything that you to say & my eyes hurt, hands shiver, so look at me , listen to me because…

E dificil. Nu ştiu ce să mai cred sau ce să mai spun. De fapt aş avea ceva de obiectat. În primul rând de ce?!

Nu vreau un răspuns.

De ce doare atât de mult?… Probabil pentru că este devreme. Nu mă mai gândesc la asta, şi sinceră să fiu am încetat să mai simt această durere. Încet,încet devine o durere surdă, care în final o va absoarbe inima şi mă va măcina pe dinăuntru bucăţică cu bucăţică. Dacă nu s-a întâmplat deja asta…

Am devenit indiferentă în faţa acestei situaţii. Sunt bine. Dar nu am fost bine. Şi o parte din mine încă e în “comă” din cauza asta. E vina mea, doar a mea.

Ai dreptate ,nu e vina ta că le răspund, e vina mea. Deci ar însemna să fie tot vina mea că ţi-am răspuns acelui mesaj care ne-a unit. Nu vreau să mai aud nimic. Inepţia asta nu-şi avea rostul.

Priveşti departe. Ar trebui să priveşti aici,lângă mine, prin mine. Şi să te opreşti în inima mea.

Sometimes I feel like this isn’t real.

O viziune a sentimentelor

Sentimentele pot fi foarte puternice dar şi fragile. Ele devin fragile atunci când apare o umbră sau o urmă de neîncredere şi se aşterne peste sufletul omului.

“Banca” - edificiu in care investeşti sentimente , dar nu poţi şti niciodată dacă valorile depuse vor creşte în timp,exact ca dobânda,sau dacă banca respectivă va da faliment, şi astfel vei rămâne falit.

Şi dacă apare “criza”? Şi dacă simţi că începe ceva să se întâmple cu sentimentele depuse? Cel mai mic seism poate părea ca o fatalitate, când de fapt poate fi o eroare. Şi oare ar trebui să trecem cu vederea aceste erori? Sau să schimbăm “banca”? Sau mai bine fără bănci. Ascundem sentimentele în cel mai îndepărtat şi adânc colţ al inimii, astfel încât nimeni să nu ne poată răni. Sentimentele acestea nepreţuite dacă sunt nefelolosite cum trebuie de către altcineva, se pot deteriora ulterior. Sunt exact ca neuronii : nu se mai pot regenera niciodată. Poate că singurul remediu în acest caz ar fi iubirea. Sau poate că simpla prezenţă a persoanei iubite poate fi chiar vindecarea completă.  Dar astea sunt doar presupuneri.

Când simţi că ai cunoscut cealaltă parte,sufletul tău pereche,inima începe să se dezgheţe uşor,uşor. Iar când apar acele erori,îngheaţă la loc brusc, şi ulterior se va dezgheţa foarte greu.

Apar durerile de cap, pentru că erotomorfismul ( transpunerea noastră într-un alt sine ) ne chinuie. Pe de-o parte încerc să-mi stăpânesc acea latură feminină “sălbatică” – rea; iar pe de altă parte încerc să mă dăruiesc complet, renunţând la starea vulcanică. Poate fi descris şi astfel : inima spune da,cugetul nu.

Cel ce iubeşte simte nevoia unui spaţiu cât mai larg în care să poată respira în voie, cu tot sufletul lui încărcat de atâtea sentimente ce-şi caută loc propice de exprimare. Este un vis asemenea unui miraj, dar poate fi realitatea în cazul meu.

Starea de beatitudine este administrată în doze rare. Dar nu renunţ la frenezia trăirii intense a sentimentului, pentru că văd în iubire ceea ce m-a împlinit.

Forţa iubirii nu constă doar în incandescenţa ei, ci şi în refuzul unei împliniri iluzorii,care să-i lase celuilalt gustul amar al nestăvilirii impudice.

Pasiunea reconciliază contrariile şi, prin tăria manifestărilor sale incandescente,topeşte reliefurile anilor ce-i diferenţiază pe cei doi parteneri.

Închei această dragoste tardivă,parafrazând un vechi dicton latinesc – ” Cuget deci exist ! ” ; reiau şi exclam ca poetul Nichita Stănescu ” Iubesc,aşadar sunt ! “

Linişte

De multe ori simt sentimentul de a-mi dori să mă transform…în linişte. Iar acum, asta îmi doresc : să pot să mă transform în linişte. Să fie totul tăcere. Aş vrea să mă pot cuibari în sufletele oamenilor… Aş intra, sub formă de acalmie, în trupurile lor. Aş vrea să intru adânc în minţile lor şi să le pot opri gândurile. Aş curge prin venele lor şi le-aş încetini bătăile nebune ale inimii. Le-aş şopti linişte în urechi…  Aş vrea să pot atinge cu linişte. Aş vrea să fiu atinsă de linişte. Am nevoie…de linişte interioară! De unde vine liniştea interioară ? Vine din “straturile” cele mai profunde ale subconştientului nostru. Liniştea este permanent prezentă în fiinţa noastră, dar noi nu avem timp să o observăm, sau poate nu putem. Cu toţii avem nevoie de tăcere, de tihnă, de seninătate… Trebuie doar să fim ajutaţi, uneori / de cele mai multe ori. Dacă ar fi fost vară şi ar fi plouat, aş fi ieşit în ploaie. Picăturile m-ar fi liniştit. Mi-ar fi calmat zbuciumul…

Heart

Asta este doar încercarea mea de a da o formă vizibilă inimii mele aşa cum arată ea de când te-am cunoscut şi după cum vezi s-a schimbat foarte mult :

* Este de 3 ori mai mare decât înainte ;
* A prins viaţă ;
* Este plină de culoare ;
* Încearcă mereu să iasă în evidenţă ;
* Are o cu totul altă formă ;
* Şi-a făcut un tatuaj cu “I love you” mai mare decât ea ;
* I-au crescut aripi ;

… şi nu în ultimul rând …

* Bate doar pentru tine !

Amorul culorilor

Mi-e dor de tine…Mai dor decât mi-a fost ieri seară şi poate mai puţin decât îmi va fi mâine dimineaţă. Ca să nu-ţi mai simt lipsa atât de tare, am lăsat două pensule să facă dragoste în imaginea ta, în alb, albastru şi verde. A fost iubire multă acolo, cu pete umede pe cearceafurile de mătase. Sufletul meu le-a privit de undeva din depărtare, fiind mai timid şi atunci când dragostea lor era val imens peste plaja goală a realităţii noastre, îşi astupa ochii cu palmele lui calde. Obrajii îi zvâcneau de ruşine. Când culorile şi-au terminat împerecherea sacră, s-au prins degete de degete asudate şi au început să valseze în jurul lui.Sufletul era speriat, dar nu reuşea să-şi desprindă privirea nici măcar o clipă de la jocul hipnotic: albastru se ondula în linii albe şi verzi, verdele făcea piruete albastre, iar albul alerga printre ele, împiedicându-se la fiecare pas de verde şi albastru. Am încercat să-mi fur sufletul de acolo, dar el tot de tine era lipit şi tu de pata de pe pensulă. Albul a devenit cearceaf şi s-a înfăşurat strâns în jurul nostru. Ne-a prabuşit apoi în patul moale ce acum trei minute era ocean în care te scufundai cu peştii cântându-ţi la pian în ureche. Era un pat de alge verzi-albastrui sau brun-roşcate. Culorile ne-au sărutat apoi buzele, făcând aerul să naufragieze undeva departe şi clepsidra s-a spart în mii de bucăţi. Gura mea albastră era lipită de cea verde a ta. Nisipul a devenit şarpe şi s-a încolăcit în jurul picioarelor noastre, ispitindu-ne să-mi dezvirginez sufletul. Limba lui bifurcată ne gâdila tălpile goale, iar noi râdeam. Eu, sufletul, tu, culorile.

Ştiam…

Soarele îmi lovi sânii, îmi lumina trupul gol, dar nu simţeam frigul, căci eram mistuită de o căldură – căldura unei scântei care se preface în flacără, flacără care se transformă în văpaie, văpaia care se transformă într-un incendiu imposibil de stăpânit. Ştiam. Şi voiam.
Ştiam că începând din acea clipă aveam să cunosc cerurile şi iadurile, bucuria şi durerea, visul şi deznădejdea şi că nu mai puteam ţine în frâu vijeliile care se dezlănţuiseră din ungherele ascunse ale sufletului meu. Ştiam că începând din acea dimineaţă avea să mă călăuzească iubirea – iubire care era prezentă încă  de cand îl văzusem pentru prima oară. Căci niciodată nu-l uitasem – deşi mă socotisem nevrednică să lupt pentru el. Era o iubire dificilă, cu frontiere peste care nu voisem să trec. Timp de 4 zile am încercat să-mi ignor vocea inimii, dar ea a devenit tot mai tare, lăsând-o pe Cealaltă deznădăjduită. În ungherul cel mai ascuns al sufletului meu, eu încă mai existam şi mai credeam în vise.

Cealaltă.

Mi-ar plăcea să fiu veselă, curioasă, fericită. Trăind intens fiecare clipă, bând cu sete din apa vieţii. Dând iar crezare viselor. Iubindu-l pe băiatul care mă iubea.
De fapt mereu fac toate astea, dar întotdeauna cineva se infiltrează şi mă privează de plăcerile vieţii şi ale copilăriei.
Şi am simţit , că în clipa aceea, Cealaltă îmi părăsea trupul şi stătea în colţul camerei.
O priveam pe fata care fusesem până atunci : Slabă, dar străduindu-se să lase impresia că e puternică. Înfricoşată de orice dar zicându-şi în sinea ei că nu-i era teamă. Am văzut-o pe Cealaltă stând în colţul camerei – fragilă, obosită, deziluzionată.Controlându-şi şi înrobindu-şi ceea ce ar fi trebuit să se afle în libertate : sentimentele ei. Încercând să-şi judece iubirea viitoare în funcţie de suferinţele din trecut.
Dragostea e totdeauna nouă. Indiferent dacă am iubit o dată, de două, de zece ori în viaţă – suntem mereu în faţa unei situaţii pe care nu o cunoaştem.
Iubirea ne poate duce în iad sau în rai, dar undeva ne duce întotdeauna. Trebuie să o acceptăm, pentru că ea este hrana existenţei noastre. Dacă o refuzăm, vom muri de foame văzând ramurile pomului vieţii încărcate de roade, fără a cuteza să întindem mâna şi să culegem fructele.Trebuie să căutam dragostea acolo unde suntem, chiar dacă asta ne-ar costa ceasuri,zile,săptămâni de decepţii şi tristeţe. Căci în clipa în care pornim în căutarea iubirii , şi ea porneşte în întâmpinarea noastră.
Şi ne salvează.
Când Cealaltă se îndepartă de mine, inima începu din nou să-mi vorbească. Îmi spuse că “fisura” din zidul barajului lasă să se strecoare un firicel de apă, vânturile băteau în toate direcţiile şi ea era fericita că o ascultam din nou.
Inima îmi spunea că mă reîndrăgostisem. Şi am adormit mulţumită, cu un zâmbet pe buze.