Hate memories

Titlul spune totul.Urăsc amintirile. Dacă aş putea, în orice moment mi-aş elibera mintea de orice amintire frumoasă. Aş lua-o pe fiecare în parte, aş mototoli-o şi aş arunca-o în cel mai îndepărtat coş de gunoi posibil. Oriunde mă întorc nu întâlnesc altceva decât amintirile mele.Ele mă acoperă,se prind de mine,mi se aşează pe buze,pe degete,îmi intra în ochi,în ureche,între ganduri,între cuvinte şi nu mai pot să merg fără să lovesc o amintire,s-o fac să tresară,să mă doară,să mă urmărească…

Mi se pare o tâmpenie. Cele mai frumoase amintiri sunt cele mai dureroase, pentru că îţi e dor de acele vremuri… Dacă am avea numai amintiri triste ar fi “eh, a trecut, o să fie mai bine…”. Dar când ştii că ai fost odată fericit şi că acea fericire nu vrea să se întoarcă şi te macină s şi câteodată te gândeşti “oare voi mai fi vreodată la fel de fericit/ă?” ŞIIIIII… uof.

Îmi e dor de atâtea lucruri… ar fi o lista interminabilă. Hm… De fapt nu amintirile frumoase te întristează, ci dorul… nu?

Şi câteodată îmi e atât de dor încat fiecare lucru pe care îl vad, fiecare cuvânt pe care îl aud… simt că are legătură cu acel ceva… şi simt că înnebunesc.

Vreau să îmi şteargă cineva creierul. Să vină extratereştrii şi să îmi spună: “Te-am ales ca experiment uman. Acum îţi vom şterge creierul să vedem cum te adaptezi la condiţiile de pe Uranus. Pace în univers” şi să facă semnul pacii cu singurele lor degete, alea două şi să zâmbească malefic. N-ar fi genial?

Şi apoi… m-aş întoarce pe pământ şi aş vorbi cu voi cu o voce dinaia cyber şi aş fi superinteligentă, că aşa m-au făcut extratereştii şi v-aş bate pe toţi la orice joc posibil şi aş câştiga toţi banii de pe planetă şi m-aş duce în toate mallurile posibile şi mi-aş cumpăra haine. 8-> aaaah. Da, fraza aia e prea lungă. Şi ce?

Are cineva vreo relaţie cu extratereştrii de pe Uranus… daţi şi voi un telefon pentru mine, vă rog.

Hai pa. Ştiu că mă iubiţi.

1 Februarie

Iubitule…această zi s-a dovedit odată cu revărsarea zorilor,apăsătoare. De ce spun apăsătoare?! Pentru că astăzi mi-am amintit de furtunile trecutului…

Cufundată în mijlocul patului rezemată de o pernă moale,contemplam cu privirea, de la distanţă, prin sticla rece a geamului, ninsoarea care devenea din ce în ce mai abundentă. Lacrimile mi-au invadat ochii mici şi negri, care se dovedesc a fi mereu jucăuşi la întâlnirea cu ai tăi. Îmi priveam trupul firav, fiind străbătută de nişte uşori fiori reci.

Mi-am lăsat capul pe umărul uşor dezgolit,buclele alunecând de-a lungul lui.  Am închis ochii, ţinând pleoapele puternic strânse,proiectându-mă în trecut. Scenele mi-au venit imediat în minte. Violenţa fizică,violenţa sufletească,predicile,autoritatea,insultele, răpirea sufletului meu şi îndepărtarea a tot ceea ce ţinea de tine. Deschid pleoapele umede,îmi controlez buzele tremurânde şi îmi redresez respiraţia.

Acum ceva timp, credeam că tot ceea ce am făcut noi, ca să fim împreună, au fost cele mai critice luni din viaţa mea, şi consideram că am depăşit un obstacol mare. Acum percep altfel lucrurile. Când mă gândesc cât am suferit în acea perioadă amândoi, prevăd pe viitor multe alte obstacole, care vor fi mult mai mari decât cel/cele pe care le-am depăşit până acum, pentru că aşa este viaţa. Nu asta este problema,pentru că ştiam asta de mult timp. Gândindu-mă la multe dintre lucrurile care le-am făcut, şi la consecinţele lor, am descoperit multitudinea de posibilităţi existente în fiecare ocazie. A-ţi asuma deciziile şi afirmaţiile e un lucru destul de greu în cele mai multe… E adevărat că din motive independente de noi “shit happens”, iar viaţa noastră devine una jalnică, plictisitoare, tragică. Dar contează atitudinea cu care trecem peste aceste obstacole.

Atitudinea mea a fost şocantă pentru mine. Obstacolul pe care a trebuit să-l înfruntăm împreună, a lăsat urme adânci asupra mea, şi amintiri care nu-mi dau pace. Nu mă aşteptam la asta. De obicei, îmi impuneam singură să şterg orice amintiri urâte, un fel de refresh. Dar de data asta nu am mai putut. Mi s-a instalat frica până în adâncul inimii şi dincolo de ea. Cred că dacă nu m-aş mai alina cu chipul tău, cu îmbrăţişările tale, m-aş prăbuşi în neant.

Nu vreau să se mai întoarcă acele momente niciodată în existenţa noastră,sau oricare altele similare. Vreau să cred că a fost un coşmar, şi vreau ca de fiecare dată când deschid ochii, să mă întâmpine realitatea. Realitatea fiind tot ceea ce fac alături de tine, şi voi mai face.

Vreau ca ninsoarea asta să-mi spele sufletul şi mintea. Vreau să te iubesc.

Ideologie discreţionară.

Zilele astea am fost prinsă între prezent şi trecut. Îmi amintesc fiecare zâmbet,fiecare lacrimă,fiecare drum ratat.

Îmi amintesc că acum 2 zile, mama îmi spunea şi plângea despre iubire. Îmi zicea că ‘te iubesc‘ este cel mai important cuvânt din viaţă. M-a făcut să plâng. Am plâns pentru ea, pentru că a avut parte de multe nerorociri în viaţă. A fost ghidată de o ideologie discreţionară proastă. Şi întâmplările ei m-au afectat şi pe mine, în mare parte. Nu numai că am fost indignată de faptul că omul pe care l-a iubit a lovit-o sulfeteşte, dar am fost indignată şi de faptul că a amăgit-o cu vorbe false. Obişnuiam să-i zic mamei mele că acest om nu este potrivit pentru ea. Dar îmi reproşa că  nu vreau să o las să fie fericită. ( Cu toate că nici ea nu m-a lăsat să fiu, practic mi-a tăiat orice posibilitate de a mai ţine legătura cu jumătatea sufletului meu. M-a tăiat pe viu.) Dar nu am vrut să-i fac acelaşi lucru,să i-o plătesc cu aceeaşi monedă. Dimpotrivă ! Am vrut să o feresc de toate lucrurile care au lovit-o şi au făcut-o într-un final să se prăbuşească. I-am întins mâna, eu fiind singura pentru care ea încă mai este optimistă ( sau cel puţin am încercat să-i redau optimismul ) şi singura pentru care mai trăieşte. S-a convins că în viaţă nu este importantă doar persoana lângă care stai, în cazul în care acea persoană nu cunoaşte definiţia iubirii şi nu a simţit-o şi nu este pregătită să dăruiască totul. Mi-a zis că ‘dragostea adevărată nu există’ , ‘ într-o relaţie unul iubeşte mai mult, şi în majoritatea cazurilor acea persoană este femeia ! ‘ şi multe alte concluzii de genul acesta la care a ajuns mama. A fost dezamăgită de viaţă şi de iubire. Mă gândeam că mama nu a prins porumbelul potrivit cu bileţelul destinat ei. Viaţa zbuciumată a mamei mele, este contagioasă. Datorită ei, privesc altfel perspectiva masculină. Sunt de părere că majoritatea sunt nişte insensibili şi că nu ştiu cum să iubească iar cealaltă minoritate sunt excepţiile de bărbaţi care ştiu să iubească şi sunt nişte sufletişti convinşi. Concluzia?! În viaţă vom da mereu peste un bărbat din acea majoritate, şi vom găsi într-un final, mai devreme sau mai târziu, excepţia – jumătatea noastră,aerul pe care îl respirăm , din minoritate. Nu ne rămâne decât să-i recunoaştem. Majoritatea zic ‘ Don’t love and cry, fuck and smile ! ‘ Cine poate urma acest citat în viaţă? Nimeni. Este doar o pistă falsă, o idee care ne îndreaptă şi pe noi spre acea ‘majoritate’. Toţi suntem unici în felul nostru şi speciali. Dar fiecare trebuie să se facă remarcat prin calităţile sale şi prin bunătatea emanată. Nu încerca să fii simplu şi monton. Să faci ceea ce fac şi ceilalţi din jurul tău. Eşti SPECIAL. Scoate în evidenţă această calitate cum ştii tu mai bine, şi iubeşte,dăruieşte la momentul potrivit. Nu ezita. Nu te lăsa condus/ă de orgoliu şi mândrie, îţi va întuneca raţiunea iubirii. Câteodată când sunt la capătul puterilor,şi sunt plânsă…şi simt lipsa persoanei iubite care deocamdată tinde din răsputeri să revină, dar suntem ţinuţi pe loc de lumea rea, tind să cred că nimic rău nu mi se poate întâmpla pentru că sunt apărată de platoşa invulnerabilă a iubirii. Aş vrea să credeţi şi voi asta. Permiteţi-vă să vă creaţi propriul colţ de rai,departe de iadul societăţii !