Ma sufoc, plang , tremur, si sunt trista.

Privesc in gol…ma gandesc, ma gandesc la tine…cum zambeai. Tu mereu zambesti. Eu nu pot…mi-as fi dorit sa ma inveti sa fac si eu asta , as fi avut mare nevoie in momentele astea , ca in loc de lacrimile care mi se imbratiseaza pe fata, sa schitez un zambet care sa-mi mascheze toata durerea asta naucitoare si tremuranda. Inainte puteam sa fac asta, acum nu. Probabil este prea mare apasarea, de aia sufletul se sufoca si incearca sa iasa din marea albastra in care se ineaca. Se ineaca si incearca sa supravietuiasca , asteapta in zadar sa fie salvat inainte sa fie prea tarziu…tic-tac , tic-tac , sufletul se ineaca.

Vrea sa traiasca…vrea sa traiasca pentru ca…inca mai are multe de daruit, de cugetat, de simtit, de trait, de iubit. Asteapta…asteapta o luna de iarna, in care in loc sa inghete va dezgheta, pentru ca iubirea il va fulgera si va fi mai cald ca niciodata, se vor usca si lacrimile care au sovait atata timp si l-au patat. “Inima albastra“…Acordurile inimii mele picteaza sentimentele tale in nuante de rosu si negru.

Si inca spera…spera sa cunoasca inocenta fericire, vrea sa o stranga in brate si sa-i zica “te-am asteptat dintotdeauna”.

Plutesc…orizontul este infinit. Nu vad pamant, nu vad nimic. Doar un albastru naucitor…sunt in deriva. Sufletul meu pluteste stingher pe apa gandului…a pornit in expeditia sa in jurul ‘oceanului de iubire‘ , pentru a debarca pe malul fericirii.

Din cele 1907 zile pe care le are de facut, a parcurs 8 zile, de singuratate, dor , tristete, amintiri, sperante si multe alte elemente pictate in nuante obscure. Obscure ca, camera in care este asezat sufletul meu, camera tuturor trairilor,sentimentelor si gandurilor. El va decide cand sa deschida usa singur, sa patrunda razele fericirii inauntru…deocamdata e injectat cu o iubire care nu va putea fi stearsa de nimeni.

Sper ca atunci cand ma va reintalni “fericirea“, sa ma priveasca la fel, si sa ma iubeasca ca in ziua in care ne-am despartit. Daca nu se va intampla asta, sufletul meu se va ineca. Si nimeni si nimic nu-l va putea salva.

 

Am stat cu draperiile trase sperand ca astfel nu voi observa trecerea timpului…ca secundele,minutele,orele,zilele nu se vor rezuma la un singur cuvant – asteptare.
Am acceptat un gand nebunesc si spontan. L-am acceptat si in scurt timp mi-a devenit drag.Am ridicat in juru-i ziduri ce tind spre infinit,iar in dorinta de a nu-l altera sau complica-am ajuns prizoniera in propria-mi fortareata.
Gandul,nemernicul,m-a strans in brate cat sa stearga ultimele nuante; m-a despicat in doua si s-a hranit cu sentimente si amintiri. Eu…m-am prabusit in semiintunericul rece si gol.
Nebunul,e treaz si acum; se misca agitat dintr-un colt intr-altul al camerei,razand zgomotos si pasind apasat,nelasandu-ma sa ma odihnesc. Din cand in cand se opreste brusc,dandu-mi impresia ca si-a amintit ceva important…tacerea isi face loc,iar semiintunericul se transforma in intuneric…dar momentele astea nu dureaza mult. La inceput il urmaream curioasa…acum,din cand in cand ii arunc cate-o privire. Dezinteresul meu il innebuneste. De ascultat,imi este imposibil sa nu-l ascult. Ii aud pana si bataile inimii,cum se izbesc de ziduri si ametite se pierd…iar ,nu o data,am incercat sa deslusesc ce zice…dar fara succes.Vorbeste incet ca pentru el…

Timp fizic pentru mine nu mai exista…Ai plecat demult,probabil acum privesti pierdut pe geam,c-o melodie rasunandu-ti in urechi…
…pentru gandul meu,este timp. Mereu va fi. Are o eternitate la dispozitie.
A obosit. Respira din ce in ce mai greoi si parca si-a pierdut din stralucire,din claritate.
E incapatanat. Nu stie ca nu poate face singur nimic …ca eu sunt cea de care depinde…
Am incercat sa-i vorbesc…se preface ca nu ma aude…de fapt, el nu este aici. A plecat, l-am izgonit de langa mine.

Se va reintoarce peste 1097 zile…si atunci il voi primi.

De cateva zile incerc sa scriu, dar nu reusesc.  Ma asez in fata monitorului si simt treptat cum incep sa tremur si sfarsesc prin a tasta cuvinte. Cuvinte aparent lipsite de sens,alese la intamplare…dar care pentru mine ascund in spatele lor o intreaga poveste. Astazi am avut parte de ganduri care s-au vrut a fi mature si rationale, de statistici, probabilitati si procente.  Atunci cand am reusit sa am parte de cateva secunde de liniste am visat…am visat putin,cat sa ma amagesc si mi-am amintit de ziua de ieri…si-au luat nastere in mine alte semne de intrebare…am simtit cum inima mi se face din ce in ce mai mica si am vrut sa plec.  Sa plec fara sa ajung nicaieri.  Sa plec si sa nu ma mai intorc la mine… Azi mi-am reprimat lacrimi. Azi am ras fiindca trebuia sa rad…fiindca o alta eu de acum o saptamana ar fi ras intr-o astfel de situatie…am zambit fiindca trebuia sa zambesc. Am fost rea si imi pare rau…azi m-am comportat controlat,gandindu-mi fiecare reactie; doar in preajma celor familiari nu am tinut cont de acel “trebuie“. Azi m-am mintit cu nerusinare si nu am vrut si probabil nici nu o sa vreau sa accept adevarul.  Stii,  azi nu te-am vazut deloc… Azi - a durut.

[ Poveste in amurg sau răsărit ?! ]

Sunt umbra din ploaia de vară. Sunt adierea suavă de vânt. Sunt un acord timid de chitară…

Noapte calmă… cu vânt ce mişcă delicat asternuturile şi sentiment plăcut de linişte. Somn de câteva ore cu vise ce nu pot să mi le amintesc… Când m-am trezit era încă intuneric , am strâns în braţe perna şi am sperat să adorm din nou…am abandonat repede ideea! M-am imbrăcat alene, cu gesturi de om somnoros şi am coborât din pat , la geam să vad răsăritul…Soarele a topit orice indoieli sau temeri.

…o parte din mine s-a echilibrat.

Răsăritul e doar o amintire, apusul vine prea rapid ca să îţi mai dai seama că a trecut încă o zi, parcă ne fuge timpul de sub picioare. M-am săturat de alergat, de drumuri în stânga şi dreapta, de goana zilnică.Vreau o zi întreagă de linişte, de la răsărit şi până la apus.

Trăiesc în realitatea cotidiană, sprijinită de sufletul unui copil care aleargă desculţ prin roua dimineţilor pline de culoare, lumină şi căldură.

Dimineaţă cu sens, în care toată lumea ta e împăcată cu tine, in care nu vrei să te ridici din pat ca să nu rupi îmbrăţisarea perfectă ce te-a cuprins…

Dimineaţă cu letargie, în care lumea ta vrea să doarmă etern, în care nu poţi să te ridici din pat pentru că tot ce înseamnă tu doare…

Vreau să pot uita pentru cateva momente de ce se întâmpla in jur, şi să mă cufund intr-o dulce utopie…

Si-atunci închid ochii durerosi pentru câteva clipe în care incandescent, vibrând prelung, visez…

Cred că ar trebui să ştii că atunci când m-am trezit astăzi, am fost cuprinsă în aşternuturi şi în cuvintele tale. Cred că ar trebui să ştii că visez cu buze muşcate si obraji sângerii, deoarece continui să mă muşc pentru a nu spune ceea ce gândesc

…gânduri despre tine ….despre tine …cel asemănător marii, marea cu fluxurile şi refluxurile ei …. Mda, eşti marea care vine şi-mi cuprinde gleznele în atingerea ei tandră, imi “sărută” tampla în care se zbate toată durerea amestecată cu anteprimadurere năucitoare a presimţirii că soseşte ora refluxului … Prea multe cuvinte, care din balsam se transformă în picături de ploaie ce sună a regret.

De la reflexele ciocolatii, dulci, calde şi şuviţe aurii la negrul albăstrui care mă face să par atât de rece, de la roz şi mov înapoi la negru, lăsând în urmă exuberanţa zilelor de vară, drumul a fost lung şi m-a lăsat golită de emoţii.

Aş avea atât de multe lucruri să îţi spun, dar tu nu ai timp să mă asculţi. Mi-ar plăcea să îţi povestesc pe unde am mai fost şi cu cine am mai petrecut timp de calitate…In fiecare parc îţi scriu acelaşi mesaj care rămâne in drafts. Si care în trecut îti înveselea ziua…Imi lipseşti, la fel cum şi eu îţi lipsesc tie.Poate mai mult.

Vor fi zile în care îmi va fi atât de dor de tine încât nu voi mai vrea să mă ridic din pat, zile în care mi-aş dori atât de mult să îţi spun că …te iubesc. Pe fereastra larg deschisă, intra lumina puternică şi vântul adia aşa încât perdeaua la fel de albă ca aşternuturile şi la fel de mătăsoasa, făcea valuri în cameră…boarea îmi mângâia obrajii şi mi se juca în păr, răvăşindu-mi buclele.

Soarele îngâmfat îndrăzneşte să lumineze în portocaliu cearceafurile şifonate. Reacţionez,strângând cu forţă cearceaful în mână, dovedind o mare împotrivire asupra dimineţii ce tocmai a sosit.

[ Puritatea capului tău pe pernă mă face să te iau in braţe usor şi să te sarut pe gat si pe umăr. O mână o ţii sub pernă. E foarte comod, ştiu asta.Cealaltă mână a dat drumul cearceafului şi mă caută în jumătatea cealaltă de pat. Simţi că adunătura de particule ce alcătuiau "eu" a dispărut.

^ Deschid ochii, te caut şi zâmbesc - Adorm la loc. ^

Te iubesc. Iţi voi face o cafea şi te voi ţine in braţe. Pentru eternitate, Creaţo. ]

Ireal.

…imi simt pleoapele din ce în ce mai grele. E frig şi cearceaful albastru e ud de la prea multe lacrimi …

Noaptea a fugit grăbită şi zorii de zi îmi bat timid în geam. Sunt trezită de ploaia care se lipeşte ca o liană de fereastra aburită. În cameră e plăcut. Cearceaful e moale sub coapsele mele şi mă întind pe perna încă caldă. Deschid visătoare ochii. Mă dor crinii frânţi şi aşezaţi în vază. Vreau să ies afară, să simt în nări mirosul de pământ ud şi să văd flori vii. Aş fi vrut să fi plouat cu soare. E ceva trist în pomii goi care-şi leagănă dureros crengile în bătaia furioasă a vântului îmbrăţişat cu ploaia. E ceva rupt în ei, în mine, în suflet. Mi-e fericirea toată stinsă în apa tulbure din baltă şi viaţa palidă. Imi scriu ardoarea :
Ăsta e un timp în care încă mai pot scrie şi mă gândesc cu durere aprinsă că sunt atâţia trandafiri pe care nu i-am cules, atâtea flori pe care nu le-am mirosit, atâţia crini pe care nu i-am atins, atâtia fluturi pe care nu i-am privit, atâtea păduri pe care nu le-am colindat desculţă, atâtea lacrimi pe care nu le-am plâns, atâtea iubiri pe care nu le-am simţit, atâtia ochi pe care nu i-am iubit, atâtea stele pe care nu le-am descoperit, atâţia porumbei al cărui zbor nu l-am urmărit, atâtea ceruri pe care nu le-am dorit, atâta pământ pe care nu l-am strivit sub privirile mele flămânde de negru.
Mă usuc de gânduri arse din moartea unei primăveri pustii. Îmi trăiesc tăcerea în viaţă irosită de dorul unui vis. Îmi condamn naivitatea în care încă mai cred că există fericire şi flori roşii de patima unui timp apăsător de albastru. Şi naiv mă întreabă sufletul de ce mă sting în seri umede de amintiri blânde şi păcate rătăcite în lumini reci din paturi goale de căldură.”
Târziu, îmi şterg lacrimile negre de rimel şi sărut foaia în care-mi sunt culcate zborurile şi toate zâmbetele. In acele clipe ma strecor alene printre fulgii de pernă să fur o cămaşa lăsată să se usuce-n căldura răsăritului, o cămaşă bărbătească, şifonată şi albastră pe care o voi imbrăca seara.

Intre timp … s-a făcut dimineaţă.

 

24.08.2009 – Ora 5 dimineata.

In dimineata amintirilor si a viselor, cand sufletul oboseste sa mai hoinareasca in umbra lunii, iar nalucile argintii merg sa se culce, exista un timp in care se intalnesc intunericul cu zorile… Sunt doar un fluture al trecutului; aripile-mi stravezii, stropite cu suflu de curcubeu se misca alene in ritmul vantului, iar trupu-mi, o ramura a tineretii se pleaca in fata soarelui. Astept…stiu ca doar soapta blanda a ploii face florile sa se deschida.

;x

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce este un fluture de fapt? pot fi eu…poti fi tu. Da, un simbol al verii, al frumosului, al inaltimii…dar cine mai are timp sa se gandesca si la asta?! Azi, intr-o lume asa rece, grabita si complicata… mai avem vreme de asa ceva?! Traim cu totii intr-o era a computerului, a tehnologiilor exagerat de moderne; incercam zi de zi sa supravietuim provocarilor la care suntem supusi sau pe care ni le impunem singuri. Da, vrem mai mult! mai mult ce? ce reprezinta “mai mult” pentru noi? Bani mai multi, note mai mari, case mai frumoase, haine mai scumpe, telefoane mai performante…pentru ce? sa valoram mai mult?… Am uitat sa visam. Am uitat sa iubim. Nu vrem sa mai iubim. Nu stim sa oferim; vrem doar sa primim.

Ai spus azi “te iubesc” ? Nu, asa-i? Eu am zis-o…de 2 ori pana acum unei persoane. Dar in alte zile…nu.

Realizezi?! a trecut o zi din viata mea; din viata ta ; din viata noastra si n-am spus un cuvant de dragoste, n-am mangaiat si n-am alinat pe nimeni…in schimb, n-am uitat, evident , sa ne verificam mail-urile, sa vedem cat e scorul la nu stiu ce meci, sa ne urmarim serialul si bineinteles sa vorbim la telefon fara oprire. Nu neg , si eu fac exact aceleasi lucruri. In fiecare zi…o rutina! O rutina ce incet, incet ne distruge si ultimele sentimente care se mai ascund in cate-un coltisor de sulflet. Dupa cum vezi, nu suntem fluturi! Deci, teoria mea de la inceput pica. Ei traiesc, respira, vibreaza, simt…e adevarat doar cateva zile(asta daca au noroc); si totusi, in acel timp ei traiesc mai mult decat traim noi toti, intr-o viata. De ce? Pentru ca, spre deosebire de noi, ei pun pasiune in fiecare picatura de roua pe care o sorb, in fiecare petala de floare pe care o saruta, in fiecare adiere de vant pe care aluneca…ei n-au uitat sa iubeasca.

Ei simt…Noi nu.