[ Poveste in amurg sau răsărit ?! ]
Sunt umbra din ploaia de vară. Sunt adierea suavă de vânt. Sunt un acord timid de chitară…
Noapte calmă… cu vânt ce mişcă delicat asternuturile şi sentiment plăcut de linişte. Somn de câteva ore cu vise ce nu pot să mi le amintesc… Când m-am trezit era încă intuneric , am strâns în braţe perna şi am sperat să adorm din nou…am abandonat repede ideea! M-am imbrăcat alene, cu gesturi de om somnoros şi am coborât din pat , la geam să vad răsăritul…Soarele a topit orice indoieli sau temeri.
…o parte din mine s-a echilibrat.
Răsăritul e doar o amintire, apusul vine prea rapid ca să îţi mai dai seama că a trecut încă o zi, parcă ne fuge timpul de sub picioare. M-am săturat de alergat, de drumuri în stânga şi dreapta, de goana zilnică.Vreau o zi întreagă de linişte, de la răsărit şi până la apus.
Trăiesc în realitatea cotidiană, sprijinită de sufletul unui copil care aleargă desculţ prin roua dimineţilor pline de culoare, lumină şi căldură.
Dimineaţă cu sens, în care toată lumea ta e împăcată cu tine, in care nu vrei să te ridici din pat ca să nu rupi îmbrăţisarea perfectă ce te-a cuprins…
Dimineaţă cu letargie, în care lumea ta vrea să doarmă etern, în care nu poţi să te ridici din pat pentru că tot ce înseamnă tu doare…
Vreau să pot uita pentru cateva momente de ce se întâmpla in jur, şi să mă cufund intr-o dulce utopie…
Si-atunci închid ochii durerosi pentru câteva clipe în care incandescent, vibrând prelung, visez…
Cred că ar trebui să ştii că atunci când m-am trezit astăzi, am fost cuprinsă în aşternuturi şi în cuvintele tale. Cred că ar trebui să ştii că visez cu buze muşcate si obraji sângerii, deoarece continui să mă muşc pentru a nu spune ceea ce gândesc
…gânduri despre tine ….despre tine …cel asemănător marii, marea cu fluxurile şi refluxurile ei …. Mda, eşti marea care vine şi-mi cuprinde gleznele în atingerea ei tandră, imi “sărută” tampla în care se zbate toată durerea amestecată cu anteprimadurere năucitoare a presimţirii că soseşte ora refluxului … Prea multe cuvinte, care din balsam se transformă în picături de ploaie ce sună a regret.
De la reflexele ciocolatii, dulci, calde şi şuviţe aurii la negrul albăstrui care mă face să par atât de rece, de la roz şi mov înapoi la negru, lăsând în urmă exuberanţa zilelor de vară, drumul a fost lung şi m-a lăsat golită de emoţii.
Aş avea atât de multe lucruri să îţi spun, dar tu nu ai timp să mă asculţi. Mi-ar plăcea să îţi povestesc pe unde am mai fost şi cu cine am mai petrecut timp de calitate…In fiecare parc îţi scriu acelaşi mesaj care rămâne in drafts. Si care în trecut îti înveselea ziua…Imi lipseşti, la fel cum şi eu îţi lipsesc tie.Poate mai mult.
Vor fi zile în care îmi va fi atât de dor de tine încât nu voi mai vrea să mă ridic din pat, zile în care mi-aş dori atât de mult să îţi spun că …te iubesc. Pe fereastra larg deschisă, intra lumina puternică şi vântul adia aşa încât perdeaua la fel de albă ca aşternuturile şi la fel de mătăsoasa, făcea valuri în cameră…boarea îmi mângâia obrajii şi mi se juca în păr, răvăşindu-mi buclele.
Soarele îngâmfat îndrăzneşte să lumineze în portocaliu cearceafurile şifonate. Reacţionez,strângând cu forţă cearceaful în mână, dovedind o mare împotrivire asupra dimineţii ce tocmai a sosit.
[ Puritatea capului tău pe pernă mă face să te iau in braţe usor şi să te sarut pe gat si pe umăr. O mână o ţii sub pernă. E foarte comod, ştiu asta.Cealaltă mână a dat drumul cearceafului şi mă caută în jumătatea cealaltă de pat. Simţi că adunătura de particule ce alcătuiau "eu" a dispărut.
^ Deschid ochii, te caut şi zâmbesc - Adorm la loc. ^
Te iubesc. Iţi voi face o cafea şi te voi ţine in braţe. Pentru eternitate, Creaţo. ]
Ireal.
…imi simt pleoapele din ce în ce mai grele. E frig şi cearceaful albastru e ud de la prea multe lacrimi …
Noaptea a fugit grăbită şi zorii de zi îmi bat timid în geam. Sunt trezită de ploaia care se lipeşte ca o liană de fereastra aburită. În cameră e plăcut. Cearceaful e moale sub coapsele mele şi mă întind pe perna încă caldă. 
Deschid visătoare ochii. Mă dor crinii frânţi şi aşezaţi în vază. Vreau să ies afară, să simt în nări mirosul de pământ ud şi să văd flori vii. Aş fi vrut să fi plouat cu soare. E ceva trist în pomii goi care-şi leagănă dureros crengile în bătaia furioasă a vântului îmbrăţişat cu ploaia. E ceva rupt în ei, în mine, în suflet. Mi-e fericirea toată stinsă în apa tulbure din baltă şi viaţa palidă. Imi scriu ardoarea :
“Ăsta e un timp în care încă mai pot scrie şi mă gândesc cu durere aprinsă că sunt atâţia trandafiri pe care nu i-am cules, atâtea flori pe care nu le-am mirosit, atâţia crini pe care nu i-am atins, atâtia fluturi pe care nu i-am privit, atâtea păduri pe care nu le-am colindat desculţă, atâtea lacrimi pe care nu le-am plâns, atâtea iubiri pe care nu le-am simţit, atâtia ochi pe care nu i-am iubit, atâtea stele pe care nu le-am descoperit, atâţia porumbei al cărui zbor nu l-am urmărit, atâtea ceruri pe care nu le-am dorit, atâta pământ pe care nu l-am strivit sub privirile mele flămânde de negru.
Mă usuc de gânduri arse din moartea unei primăveri pustii. Îmi trăiesc tăcerea în viaţă irosită de dorul unui vis. Îmi condamn naivitatea în care încă mai cred că există fericire şi flori roşii de patima unui timp apăsător de albastru. Şi naiv mă întreabă sufletul de ce mă sting în seri umede de amintiri blânde şi păcate rătăcite în lumini reci din paturi goale de căldură.”
Târziu, îmi şterg lacrimile negre de rimel şi sărut foaia în care-mi sunt culcate zborurile şi toate zâmbetele. In acele clipe ma strecor alene printre fulgii de pernă să fur o cămaşa lăsată să se usuce-n căldura răsăritului, o cămaşă bărbătească, şifonată şi albastră pe care o voi imbrăca seara.
Intre timp … s-a făcut dimineaţă.
